despre fericire

Reprezentativ

Nu putem fi perfecți.

Asta este o dilemă a oamenilor care trebuie să înțeleagă viața în esența ei și să-i dea valoarea reală. Însă răul pe care îl putem face prin acțiunile importante negative este o povară care va atârna din ce în ce mai pregnant şi în cunoştinţă de cauză, până la finalul vieții. Vârsta are o capacitate naturală de a se auto-provoca prin trecerea anilor, asta ca o necesitate de a înțelege propriul eu, de autocunoaștere. De aici și valoarea acelora care ajung la un nivel al vieţii înaintate, stăpâni pe un complex de idei și principii pe care le-au folosit pentru satisfacerea bucuriei.

Fericirea este ca lumina zilei obturată de perdeaua vârstei şi a ignoranței, dar pe măsură ce dorința de veselie este puternic înțeleasă iar acțiunile sunt făcute natural și fără dorințe false de orbire în fața tentațiilor nocive, atunci draperia se trage în ambele părți şi dezvăluie fața fericirii care urmează să dăinuie cu înțelepciunea omului bătrân. Sănătatea corpului bătrân alimentează în mintea acestuia dorinţa reală de a nu afecta pe ceilalţi din jur. Nu este vorba numai de potenţialul fizic ce este cu siguranţă mult mai slăbit față de un tânăr, de exemplu, dar mintea prin experimentele trăite îi indică un spaţiu limitat şi scurt al vieţii în care acţiunile negative nu mai au timp să fie corectate în acţiuni ulterioare pozitive.

În plus, înţelegerea actelor negative care denaturează fiecare pas al bucuriei, este foarte bine însuşit. De aceea tinerii care îşi dezvoltă dorinţele ireale de acumulare îşi programează automat paşii astfel că în finalul perioadei active, să pregete la acţiuni limitate dar pozitive.

De ce bătrânii au tendințe accentuate de a se împăca cu ei înșiși? Dorințele false, ireale, care sunt nocive mediului din grupul din care face parte, nu mai sunt atrăgătoare pentru că ele au nevoie de timp să se înfăptuiască iar timpul la o vârstă înaintată are valoare şi preţ.

Timpul este necesar pentru neputința și nepotrivirea persoanei care își dorește neapărat un lucru sau obiect fără să respecte regulile de coabitare. Timpul devine înţeles odată cu trecerea lui. Adolescentul nu pune preţ pe timp şi-i ignora valoarea lui de viaţă scurtă, fatidică. Timpul nu are trecut şi nici viitor, el se consuma doar în prezent, celelalte forme ale sale sunt doar umbre sau iluzii. Iar prezentul este calculat în secunde, minute, ore. Celelealte valori ale timpului sunt de fapt efecte ale transformării lui.

Timpul devine o sursă de nefericire dacă iese din prezentul lui fără să aducă bucurie. Dacă apar dorinţele false de a acţiona într-o direcţie în care rezultatul final să fie obţinut în urma unor eforturi neecologice, timpul atunci va fi fost folosit ca o unealtă defectă, care va nărui pe termen lung complexul de idei ce se vrea construit pentru bucurii şi în paşii următori pentru fericire.

Este ca şi cum ne dorim să culegem roade bogate dintr-o bucată de pământ, fertila de altfel, dar folosim unelte rupte, cu lamele neascuţite şi fără să ne intereseze calitatea muncii prestate şi a timpului consumat.

Reclame

Geneza

Reprezentativ

Medicii sunt inventaţi înaintea noastră. Arată ca plumbul ce-atârnă de picioare. Atunci când vrei să mori, să te ridici prea sus, ei te trag în jos, în viaţa ce ei o văd ca pe-o valoare. Doar ei sunt demni de inimi ce mai bat, căci noi mai renunţăm la noi, de multe ori fugim cu plumbul lor cu tot.

Halate albe văd în jur, prin ochii nedeschişi de frig

Un iureş cu miros de pânză, şi voci ce vor să strig.

– Aştept de multă vreme fiu, să fie doar al meu

E glasul tatălui primit, un om cu frica-n tine, singur zeu.

E-actor de teatru, cu trupă de balet format

– Aveţi băiat! un doctor sur, pe loc a intonat

Iar clopotul din turn, ce tonuri detona

Un tunet îmi părea căzut, atâta îmi tot spunea

Să ştiu că sunt prin ochii lor, un corp de nou născut

De dincolo de vorbe-n plâns, supus am să ascult.

Se succedau imagini vechi cu fânul cald şi miei

Când se trezeau copiii, din somnul zodiei,

Ţipau mai tare-atunci, cu dorul zilelor

Al ploii ce râdea de zor, savorii norilor.

Răspunsul meu ce îl dădeam, era deja un plâns

De ce nu le zâmbeam din prima?

Să le fi dat un ton acut de cânt,

Am plâns şi eu, să-mi iau din start o notă,

Să par întreg, că doar aşa îmi spun că sunt

Vioi în viaţa de început, cu-acele crize

Nepriceput, dar prins în reguli de pământ

Să plâng mai tare e perfect, îmi este faptă mare

E lume multă prinsă-n alb, e multă sărbătoare.

Reprezentativ

Vei ști

Poezie, Mili Dumitru

Și numai dacă vrei un zâmbet
Scăpat din pomii fără umbre
Vei ști că soarele răsare
În sufletul scăpat din tunet.


Ridică mâna fără spaimă
Tăcerii slabe din atingeri
Pe vers să mori plângând încet
Prin filmul vieții fără faimă.


Să ai curaj să dormi în ziuă
Când Luna stă ascunsă-n nori
Să mă visezi prins de lumină
Cum dragostea se pune-n piuă.

Reprezentativ

TRANSPLANT PENTRU IUBIRE

TRANSPLANT PENTRU IUBIRE

Nuvela: autor Mili Dumitru

 I

    Își simțea trupul obosit de atâtea drumuri prin viață. Ce-I plăcea, era culoarea vasului ce tocmai ancorase în portul italian. Prin frig și închis doar la nasturele situat la mijlocul liniei cămășii, Claudiu găsi de cuviință să se abată pentru două ore de la programul de vacanță, cu intenția mai veche de a vizita un bun prieten. Avea un traseu bizar pentru un tânăr obișnuit cu ritmul tumultos al verilor încărcate de muzică şi alcool. Întocmai ca un roman închis în epiloguri multiple, se gândea la un scenariu expus în zeci de idei, toate concentrate pe un scop de-al său pe care şi-l dorea mai repede atins. O datorie mai veche cu multe zerouri zăcea în aerul irespirabil impus de Cornel, prietenul din copilărie crescut fără tata ca urmare a unui divorț al părinților atunci când acesta avea numai zece ani. Până acum doi ani îl considera cel mai bun prieten și fără să ezite îl trata ca pe un frate, rezolvând împreună multe situații dificile. Cornel era impulsiv, carismatic și deștept. Calitățile sale îl recomandau ca un tip cu un profil competitiv în relațiile cu aceia care tânjeau după prieteni eroi, cu trecere mare la orice activitate socială. Însă la un moment dat relația lui Claudiu cu amicul său trecuse bariera încrederii şi a loialităţii. Mânat de o dorință prea puternică de a ieși din propria sa carapace, Cornel își hotărâse o evadare fără spectatori în spațiul necunoscut al străinătății. Nu ar fi fost nici un necaz, dar suma pe care o suportase Claudiu îi sufocase propria existenţă. Din acest motiv el se afla acum în drum spre locuința fostului său prieten, instalat confortabil într-o casă modestă pe malul mării.

Împreună aveau amintiri legate de serile când își deschideau mințile spre cunoașterea stărilor de fapt, prin sofisme ce se trezeau concret în soluții sporadice la multe din ideile închise. Prietenia lor continua zi de zi transformându-se într-o nevoie de a continua ritmul impus de soartă, o bucurie a clipelor respirate, iar timpul se asociase într-un moment stabil fără dubii şi regrete de consum ireversibil. Părea că totul stă pe loc sub ochii lor care priveau nefuncţionali la cerul mereu albastru și înstelat. Înşurubaţi la procesul unic al prieteniei, cei doi experimentau metode inedite de a se distra, de a-şi face prieteni comuni şi de a contribui la propria lor dezvoltare. Dar brusc un pinion a refuzat controlul mașinii ce însemna relația lor ca funcționalitate. Cornel a decis să nu meargă mai departe, ci să se arunce în altă parte a lumii dispus la alte reguli. Orice rău se putea întâmpla în miezul prieteniei lor, ce părea de nezdruncinat, era o utopie.

Zilele de naștere erau pline de surprize. Mai mult de atât, ultima școală făcută împreună le adusese câteva satisfacții în plan profesional. Amândoi fiind buni arhitecți, pusese bazele unei firme de design în domeniul ciberneticii, iar succesul nu a întârziat să apară. Dar totul până la un punct pe care Claudiu nu-l înțelegea. Aşa cum nu pricepea de ce weekendurile împreună alături de prieteni păreau acum doar ieșiri anoste în peisaje fără drept la amintire. Până și câinele lui Cornel, un dog german, sărea în ambele sensuri când la chemarea fermă a stăpânului, când la îndemnul prietenos al lui Claudiu. O lume întreagă formată în jurul celor doi era acum pusă în pericolul de-a suferi până spre propria desființare.

II


O stradă mai avea până la adresa vechiului prieten.

– Cum o fi arătând acum? a fost prima întrebare ce-i venise în mintea pătrunsă de amintiri plăcute, că pe celelalte nu și le dorea în procesul de inițiere al revederii cu Cornel.
Case mici și mari, în zeci de culori se afișau insolent în fața tuturor celor ce trebuia să calce cu grijă, să nu care cumva să piardă din elanul arhitectural al zonei. Era în Portofino, ceea ce făcea ca drumul să fi meritat osteneala, mai ales că portul mic, dealtfel, înjunghia doar o parte din coasta Italiei.

O apă şi un mic popas la o cafenea îl atrăgeau acum în ultimii pași de trebuia să-i facă până la adresa din strada Anzo.

Curiozitatea mai veche, ce o avea de când primise adresa pe email, se concretiza acum într-o dorință puternică de redevenire. Simţea ca în prezenţa lui Cornel lucrurile se vor limpezi printr-o revenire mult dorită. Încă îl aprecia ca prieten, dar mai mult de atât avea convingerea că ultimul gest ce transferase amiciția lor în sfera dubiilor, putea fi ușor estompat.

Își amintea foarte bine de discuția pe care o avuse cu Cornel în urmă cu mai bine de trei ani. Ca să nu se vadă neliniştea pe chipul său, în acea zi de primăvară rece și jilava îl prinsese pe Claudiu de mână şi îl ţinea strâns voind un surâs al acestuia pentru fiecare glumă provocată. În perioada aceea, Cornel îşi înăbușea imediat suferinţa prin eforturile susţinute de a acoperi pe de-antregul orice urmă de proastă dispoziție. Nu gândea în nici un chip să-i transfere lui Claudiu din amărăciunea sa. Aveau un pact cu ei înșiși de a rezista formelor descurajante ce pot apărea în prietenia lor. În anturajul celor doi, emoțiile culminau de multe ori prin reci dispute, uneori prea bărbăteşti făcând uz de personalitate. Se întâmplase o singură dată ca o femeie frumoasă, și bine cotată în grupul de admiratori, să îi trezească lui Cornel un puseu de gelozie, fiind și ultimul de acest gen. Atent mereu la relația cu Claudiu, amic de performanță, Cornel își consolida poziția în sensul unei prietenii fără greşeli importante.

Privea spre o casă galbenă cu tabla învelitoare prinsă în grinzi de lemn, și ele vopsite, dar în albastru ca semn de împăcare cu bolta cerească.

Readus în fața amicului său și sosit în orașul străin de tot ceea ce ei reușise să trăiască în anii trecuţi, Claudiu bătu de câteva ori în uşa din lemn alb. Prinsă în trei balamale foarte vizibile pe tocul gros de câțiva centimetri , ușa se deschise în sonetul scârţâielilor comode specifice caselor matriarhale.

În faţa lui Claudiu era o fată înfășurată de un capot din mătase, legată la mijloc de un cordon de o culoare contrastantă.

Frumuseţea îi sări imediat în ochii ce nu făceau altceva decât să constate că trăsăturile feţei o arătau atât cât să destăinuie secrete prea ascunse.
– Vă deranjez, îl căutam de fapt pe un amic de-al meu, Cornel.

– Bună, eu sunt colega de cameră, Laura. Se întoarce spre seară de la birou. Dar mâine va fi acasă.

– Ok. Mâine o să revin.

Dar câte situaţii plăcute nu îi trecea prin minte!? Zile și nopți presărate cu tot felul de jocuri asamblate în linii muzicale de ultimă modă. Era o feerie în orice weekend. Restul timpului se scurgea neprevenit în fața celuilalt consumat în demență și bucurie. Toate merseseră excelent până la momentul dispariției lui Cornel. Posibilitatea ca el să fie escroc, era redusă la minim. Claudiu nu își permitea nici un moment de alterare a imaginii amicului său. Îl simpatiza prea mult pentru a crede ce e mai rău despre el. Era prea ciudat modul în care hotărâse ieșirea din peisajul de poveste. Doar o seară fusese răgaz până la plecarea lui Cornel în altă parte a lumii, departe de oricine care îl cunoștea.

III


– Nu ştiu ce să spun, zise Cornel așezat pe un fotoliu, față în față cu Laura.

– Îi spui adevărul, chiar dacă e straniu va trebui să accepți acest lucru.

– Îţi dai seama că acest moment era inevitabil, dar nu sunt pregătit să-i spun.

Claudiu mai avea câteva trepte până la pragul amicului său. Seninătatea era poate cel mai potrivit cuvânt să descrie forma bună în care se afla. Uşa se deschise și aceeași Laura apărea dezinvoltă în fața lui Claudiu.

–  Intră te rog.

–  Bună.

–  Ce faci, nu mă recunoști, nu-i aşa?

Cornel era posesorul unui trup transformat, în care trăsăturile feței şi bustul erau parte dintr-un proces complex de intervenții chirurgicale menite să-i modifice sexul. Laura ştia foarte bine ce trebuie să facă acum când colega ei de camera își dorea momentul să și-l explice în totalitate. Lăsă în urma sa o ușă închisă cu grija de a nu deranja două vieţi regăsite după o perioadă de întrebări fără răspuns.
O urmă spartă printr-o fumigenă prost lansată de un adolescent grăbit, cam aşa arăta Claudiu pironit în fața lui Cornel, sau Cornelia cum îşi spunea acum.
–  Cine ești? a mai întrebat odată Claudiu.

–  Da, știu că îți pare o prostie sau ceva nebunesc. Crede-mă că îți voi înapoia toţi banii…
–  Dumnezeule, aici nu e vorba de bani. Tu eşti ?

–  Am vrut să fac lucrul ăsta, iar asta e tot ce a contat… și probabil că restul nu mai a avut importanță.

Cu un pahar tras dintre barele tine de inox ce stăteau agățate în barul din living, Cornelia destupă o sticlă şi îl umplu până la jumătate cu alcool.

–  Vrei și tu unul?

Îl umpluse și pe al doilea pentru Claudiu, care după un potop de cuvinte oarbe și necurate încuviință ca discuţia serioasă să fie începută.

–  Ești frumoasă. Fermecătoare. Vino să te strâng în brațe.

– Ești sigur? spunea Cornelia cu ochii în lacrimi, fulgerată de reacția bărbatului.
–  Știi că îți stă mai bine așa? Poți să atragi orice bărbat din lumea asta și să-l farmeci cu feminitatea pe care o ai. E incredibil!! Te iubesc, femeie, exclamă Claudiu sincer în toate vorbele spuse.

– Sunt fericit… ă, acum cu tine lângă mine.

Cornel s-a apropiat de Claudiu și își pusese capul pe umărul acestuia. Plângea. Revederea cu bărbatul din visurile ce-i dominau nopţile era plină de emoții care mai de care mai frustrantă. Claudiu îl mângâia prietenește așa cum se întâmpla și în trecut când își plângeau unul altuia trăirile. Părul îi era mai lung acum, mai fin ca urmare a cremelor hidratante și a emulsiilor folosite. Ochii în aceeași culoare și limpezime se deschideau în alte gene mai lungi și foarte îngrijite. Momentul strângerii în braţe îi devoala bărbatului un piept ferm și voluptos al actualei femei, aranjat corect de mâinile esteticienilor și aproape de perfecțiune.

– Mi-ai lipsit. În aceşti ani am făcut tot ce mi-a stat în putință să mă ridic la nivelul așteptărilor tale. Am avut însă noroc să fiu în preajma celor mai buni chirurgi. Îți plac așa?
– Vorbești serios? Eşti minunată! Dacă ar fi să aleg pe cineva, pe tine te-aș alege, zâmbi Claudiu.

– Fă-o acum Claudiu, că doar pentru tine mi-am schimbat viața.

Claudiu era de data asta năuc de-a binelea. Jocul propus de fostul amic avea reguli greoaie pentru stilul său.

– Dacă ai ști tu de câte ori nu am suferit când te vedeam în preajma altor femei, cum le zâmbesc, iar eu nu știam cum să fac să fim mai tot timpul împreună, spunea Cornelia.

– Dar…

– Lasă-mă te rog să îţi spun totul despre suferința mea. În preajma ta m-am simțit mereu ca într-o mare de bucurii. Nici nu mai acceptăm să mă gândesc cum ar putea fi viața fără tine. M-am gândit în fel și chip, nu voiam să ajung la soluția dificilă, pe care până la urmă am urmat-o. Am măcar liniștea că pot fi cu tine de-acum înainte. Să fii doar al meu, să nu te mai împart cu nimeni. Eram într-adevăr prieteni, dar nu-mi era suficient. Ideea că o seară poţi sta lângă altcineva, și doamne.. nu ai nici o vină. Aşa că uite cum arăt. Sunt o persoană renăscută pentru tine.

Prietenia lor se mutila acum într-o relaţie neprogramată şi învăluită în multe îndoieli. Acele două persoane care până mai ieri îşi desfăşurau sentimente întregi în limite controlate, trebuiau să accepte acum transformări esenţiale care să aprobe o continuare de idei.

– Cornel, ai fost cel mai bun prieten al meu, eşti acum o femeie frumoasă și vreau să

rămânem aceleași persoane în continuare, apropiate și deschise.

– Hai să ne căsătorim, a insistat Cornelia. Suna aiurea, nu? Dar nu vreau să te mai

pierd.

– Cornel, nu pot să te fac fericit. Îmi pare rău. Mă simt mult mai bine acum, așa cum sunt. La fel ca şi tine, trăirile mele sunt într-o direcție schimbată. Până acum am avut mari temeri, dar am depășit frica.

Nu de mult timp mi-am recunoscut în fața prietenilor și ultimul hop ce trebuia să-l trec. Nu am ce reinventa. În viaţa asta sunt dispus să petrec clipele intense doar alături de prietenul meu care știe ce sunt și mă așteaptă afară.

**
Lumea în care trăiau ce doi avea din ce în ce mai mult tendinţa să explodeze în reacţiile oamenilor, să ofere soluții neașteptate chiar şi atunci când crezi că nimic nu se mai poate întâmpla. Rațiunea era forțată de știința care trecea abrupt pragul decenței în drumul său spre autocunoaştere, macerând tot ce-i stătea în cale. Trupurile oamenilor se modifică în toate sensurile, la fel şi casele transformate în barăci sau blocuri de carton. Cei doi prieteni își acceptau agonizant sorțiile mutante și lipsite de obişnuinţe și reguli. Pactul cu timpurile se umfla într-o cocă prea dospită care, fără menajamente, se spărgea în public și lăsa în propria ființă o consolare impusă. Atunci când orice lucru părea netasat, în secunda următoare știința îi găsea un remediu la modificare.

Cornel căzuse în fotoliul învelit cu o carpetă din material mătăsos, gândindu-se căror transformări mai trebuie să se supună pentru a răzbi o iubire până atunci neîmplinită.
Răsfoia insensibil o revistă de specialitate, de data asta căutând o soluție de transplant superficial al propriei ființe.

Reprezentativ

Bilanțul de sfârșit de an

28.12.2018

Se sfârșește un an, dar o întrebare își caută răspunsul potrivit pentru ritmul nostru biologic.
Cât din ceea ce facem are valoare umană?
Să începem să enumerăm realizarile profesionale ne-ar îndepărta de subiect. Așadar, singura pistă obiectivă rămâne, din punctul meu de vedere, cea de ordin personal cu acțiunile și gândurile probate în interacțiunea cu ceilalți.

Câte persoane din jurul nostru au fost motivate de gesturile noastre?
Cât am reușit să transmitem celorlalți astfel ca lucrurile făcute ulterior de aceștia să fie mai pozitive și mai bine orientate spre starea lor de bine?
Pe cine am afectat și în ce măsură?
Dacă am afectat pe careva, știu măcar pe cine și când am făcut-o, dar mai ales de ce?
Am primit feedback de la prieteni pentru faptele noastre?

nuvela „ANDROID”

Reprezentativ

ANDROID

dec, 2018

Tocmai văzusem ultimul model de telefon android care colora vitrina magazinului. Nu obişnuiam să îmi fac cumpărăturile prea des, dar aveam magazinul meu preferat pe care îl vizitam mai mult decât aş fi vrut, cu siguranţă şi pentru că Julia era vânzătoarea cea mai simpatică.

– Trimite-mi un mesaj că altfel nu pot să ajung la timp la tine, mi-a șoptit Julia ascunsă după un raft plin de dulciuri.

– Ştiu, eşti ocupată, am zis. Mâine este spectacolul de care îţi vorbeam, sub cerul liber, acolo unde va fi proiecţia se vor aduna mai multe maşini şi trebuie să ocupăm un loc în faţă.

– Pe la opt pot să plec.

– Ok, vin mai devreme la tine, că mai am ceva de rezolvat la Centrul Spaţial în legătură cu proiectul de care-ţi vorbeam zilele trecute.

Eram angajat de doi ani la un centru de cercetare care lansa pe orbita sateliţi de toate felurile, pentru telefonia mobilă, pentru televiziune şi în ultima parte a producţiei, sateliţi artificiali cu orbita geostaţionară pentru conversia simţurilor.

Cerul mă fascinase încă din copilărie, fapt care m-a direcţionat înspre studiile care se raportau direct la cunoaşterea a tot ce este mai sus de stratosferă. Stelele erau prea multe să le fi putut denumi aşa cum îmi propusesem pe la nouă ani, dar îmi alesesem câteva constelaţii cu aripi şi tălpi imaginare ce le conturam prin punctele cele mai luminoase, astfel că LĂBUŢA, PICIOR STRÂMB şi ZBORILA erau prietenii mei în anii adolescenţei. Mai târziu în îmbrăţişările în care eram prins pe malul mării mă uitam în ochii iubitei şi cu o coadă a ochiului zâmbeam prietenilor din cer care întotdeauna erau acolo unde ştiam doar eu.

Inventasem tot felul de jocuri pământene, ca desenul în nisip, unde facem figuri haioase în idea de a distra constelaţiile prietene şi nu numai. Vroiam cât mai mulţi prieteni interstelari care să mă vadă şi să îmi dea mici semne de amiciţie. Într-o seară de vară, ţin minte cum o ploaie caldă a erupt dintr-o dată şi mi-a stins un foc făcut de mine ca să lumineze intens plaja pentru ca ei să mă poată vedea. Am acceptat-o ca pe o dojană la momentul acela, urmare a insistenței mele de a trezi interesul îndepărtat a unor forme luminoase ce-şi sacrificau timpul să ne plimbe gândurile înspre ele, de multe ori ca o dorinţă neîmplinită.

Butonam telefonul care intrase în palma mea atât de adânc de nu-i mai vedeam rostul iniţial, ci mai degrabă îi simţeam forţa inteligentă pe care o descătuşa crescendo la fiecare aplicaţie deschisă. Imaginea Juliei prindea formă pe display-ul androidului în toate culorile ce demonstrau valoarea frumuseţii ei.

Am răspuns. Preferam să îi aud vocea mai mult decât să-i văd cuvintele cum se prăvălesc în mesaje complicate şi lipsite de vlagă emoţională.

– Sunt în faţa casei tale.

– Cobor acum, a zis ea şi în câteva secunde uşa de lemn masiv de la intrarea în imobilul cu patru etaje se deschidea larg făcându-i loc Juliei să mă tulbure cu fizicul ei perfect.

Strada nu avea prea multe de spus, se mişcau încontinuu maşini şi biciclete urmate de triciclete şi PodRide-urile ce semănau cu bicicletele, dar erau în carcasă şi aveau patru roţi.

Am activat instrumentalul tehnologic din maşină inclusiv GPS-ul şi Aplicaţiile care îmi arătau starea drumului, poziţia lunii pe cer ca să nu deviez înspre zone afectate de maree.

Julia era îmbrăcată într-o rochie destul de elegantă pentru momentul ce voiam să-l aniversăm într-o maşină, aflați la câţiva metri de un ecran imens pe care urma să se proiecteze un clip tehnologic despre uzanţa folosirii minţii în habitatul formelor de exprimare verbale.

Vizionarea filmelor era momentul nostru preferat altor situaţii când trebuia să ieşim cu prietenii şi să dezvoltăm mecanisme de dialog prin metode moderne de abstinenţa vocală. În serile de weekend ne întâlneam câte opt sau zece prieteni din grupul nostru comun şi până dimineaţa ne lansam în descinderi imaginare în interiorul androidului ca forma finală de comunicare. Regula principală era să nu dezvoltăm idei prin scris, mai mult trebuia să comunicăm prin semne unde limbajul nonverbal predomina cu desăvârşire până spre dimineaţă când trebuia să plecăm la casele noastre.

Însă la filmele care se proiectau numai din maşini, eu şi Julia, ne distram folosind metodele clasice de dialog fără android şi evitând jocurile de recunoaşterea simţului fără exprimarea verbală, fiind la modă în acea perioadă aproape de o implementare totală.

Îmi luasem în leasing un autoturism decapotabil ca să pot vedea cerul înstelat ori de câte ori natura ne permitea. Folosisem un sistem de creditare performant, şi el la modă, în care datoria ce urma să o achit în maxim trei ani se rezumă doar la o sumă modică adăugată la un sistem complex de cedare benevolă a propriilor simţuri. Programele guvernamentale se derulau în ritmuri ameţitoare şi urmăreau în principal o dezvoltare om-satelit, în sensul că fiecare dintre noi să fie conectat direct la un satelit artificial care urma să se transforme în satelit proactiv cu elemente directe din spiritul uman.

Era un program la care şi eu lucram, fiind de fapt coordonator principal în grupul formatorilor de sateliţi umani ce îşi desfăşura activitatea în oraş.

Fără trapă şi cu mâna Juliei în palmele uscate de vânt mă uitam la prietenii mei din copilărie, dar nu-i mai identificam atât de uşor. Cerul înstelat era multicolor şi datorită milioanelor de sateliţi lansaţi în ultimii zece ani. Prietenii mei interstelari păreau niște monştri cu mai multe capete şi braţe, cu mult păr şi lipiţi unii de alţii. PICIOR STRÂMB era mai degrabă un corp diform pe care se lipiseră un număr mare de obiecte zburătoare, pe una dintre ele o primisem ca aplicaţie pe telefon şi îmi spunea că este androidul meu ales de sistem. Trebuia în acest mod să descarc aplicaţia în telefon şi să cer o hologramă de consens pentru tot restul vieţii. De fapt, era o clonă a mea, în care toate datele strânse încă din anii 2000, fusese dirijate într-o bază de date a principalului sistem şi mă configurase într-o hologramă non-emotion. Eu eram însă dintre aceia, puţini la număr, care nu dezvăluisem întreaga mea activitate, în principal nu se ştia nimic de prietenii mei celeşti, fapt ce mă avantaja în momentele când voiam să articulez cuvinte. Ceilalţi care aveau propriile clone integrale şi cu toate datele despre ei configurate, nu mai aveau capacităţi reale de a dialoga verbal. Sistemul de viaţă suferise modificări majore atât prin atrofierea maxilarelor şi a corzilor vocale care implicit condusese la o schimbare a fizionomiei oamenilor, cât şi printr-o simplificare a limbajului unde statisticile arătau că, zgomotul produs de vocile umane tindea spre zero, toţi urmând modernismul vremii impus, prin mesaje scrise şi limbajul nonverbal.

Dar eu şi Julia eram în Frăţia Celor Ce Vorbesc. Era un grup restrâns de prieteni care reuşisem să ne eschivăm totalitarismului sonic instituit pe tot mapamondul. Ne întâlneam pe ascuns şi numai atunci când consideram că sateliţii nu-şi activau sonarele aeriene ultramoderne cu predilecţie îndreptate spre cuvintele emise de oamenii. De fapt, doar noi mai aveam puterea să ne ferim de sistem, ceilalţi fiind anihilaţi de androizii care îi foloseau în coabitarea cu propriilor lor clone.

– Vezi linia aceea în formă de talpă? o întrebam bucuros pe Julia.

– Da, ce este?

– E prietenul meu, dar acum îl văd altfel conturat. Când eram copil se vedea clar că e o talpă de copil, acum pare o talpă cu mai multe degete. Nu ţi se pare?

– Da, ai dreptate. Dacă mă uit mai atentă, îi văd şi o proeminenţă ce seamănă cu un ochi care plânge.

Atent la ceea ce îmi arăta Julia, observam pe una din părţile LĂBUŢEI un glob de culoare albastră cu o formă ciudată de ochi care îşi plimba pe cer câteva lacrimi formate din cozile sateliţilor. Ciudăţenia se continua într-o altă constelaţie fără nume, cu aceeaşi formă de ochi şi lacrimi. Întorcând capul în cerc închis, observam un cer plin de ochi în lacrimi şi asta mă făcea să tremur puţin şi să simt nevoia să folosesc cuvinte injurioase la adresa sistemului. Încă mai puteam să pronunţ cuvintele, iar asta mă făcea mai puternic şi mai stăpân pe mine.

Am luat-o în braţe pe Julia neacordând nici o atenţie filmului care se derula anost pe ecranul imens din faţa maşinii. Îi şopteam la ureche toate cuvintele pe care le ştiam, o sărutam şi îi repetam frumuseţea sunetului atins datorat coardelor vocale antrenate. Indiferent că mă ştiam un nontalent muzical, îi fredonam un cântec mai vechi, de pe vremea IPOD-urilor, iar Julia zâmbea şi aproba fiecare tonalitate a mea chiar dacă erau însoţite de note false şi acute nepotrivite. Simţeam amândoi un sentiment natural de voinţă, predispuşi la o viaţă stabilă în formele date de flori şi ape, de copaci şi lutul ce nu înceta să ne ţină tălpile lipite, chiar dacă nesigure şi periculos de indiferente.

– Hai în centrul oraşului să vedem ce zic ceilalţi, i-am spus forţat de entuziasmul care mă încerca nebuneşte.

Trăiam intens fiecare pas făcut, atingerea portierei maşinii îmi părea o piesă de teatru în care se închid şi deschid uşi pentru a se derula scenele impuse de regizor. Scârţâitul roţilor prinse în acceleraţie îmi alintau simţurile aşa cum o făcea şi mâna strânsă a Juliei pe marginea scaunului pe care era aşezată şi acaparată involuntar în moment. Strigam şi cântam, Dumnezeu ştie în ce ordine o făceam! cert era faptul că îmi doream o rectificare a sistemului puternic slăbit de evoluţia androizilor. Nu mă gândeam cum puteam să recuperăm prietenii sau vecinii, părinţii sau copii. Probabil că urma un alt sistem de formare a corzilor vocale, dar aşa cum evoluţia ne-a demonstrat adaptarea corpului uman la orice schimbare aşa va trebui să acceptăm şi acum un transplant în timp al educaţiei vocale, îmi spuneam.

– Ce zici? întrebam, timp în care mă bucuram de scrâșnetul unui copil.

– Aud voci, se distra Julia încercând să readucă în prim plan nevoia de a trăi prin puterea cuvintelor date.

– Sunt convins că împreună cu plânsetul celui de acolo, şi îi arătam un cărucior tras de o mămică ce-şi urma androidul în drumul ei spre alee, vom mai auzi şi alte zgomote umane.

Centrul oraşului era plin de oameni care încercau să vorbească. Era un prim semn că sateliţii în căderea lor liberă spre pământ îşi încheiau perioada de dominaţie. Cădeau în ape şi pe câmpii, astfel că Sfera Celestă se degaja complet de ceea ce moftul uman atinsese în anii din urmă. Singurele care sufereau erau zgomotoasele păsări care începeau să înţeleagă că de fapt sunetul propagat de oameni trebuie până la urmă să fie cel suveran.

nuvela „La mansardă”

Reprezentativ

La mansardă

Întors pe jumătate, am văzut un grup de prieteni prin geamul cafenelei ce era închiriata unor armeni veniţi în cartier cu douăzeci de ani în urmă.

La o cafea, prieteni vechi vorbeau cu gurile larg deschise lăsând loc zâmbetelor descătuşate.
Și i-am salutat. Nu ne văzusem de mulţi ani. M-au încurajat să mă tund la zero, ca aşa era mai bine pentru mine în vremurile astea, îmi spuneau ei.

Eu veneam dintr-o mansardă unde stătusem vreo 20 de ani. Cu lumina redusă și mâncare puţină, fără aparat de ras şi fără tv.

Am băut o cafea cu ei și le-am spus că nu pot să mă tund atunci, poate a doua zi când soarele va fi roșu.

Am scris mult în mansardă, evident și multe prostioare, unele le-am ars până au făcut un fum gros verde şi înecăcios care a persistat cât poate scrie un poet cinci sau șase volume. Vecinul de la parter, care avea un magazin de piese auto, mi-a bătut la uşă:

– Bună ziua, am văzut fum pe geam, unul gros şi roşiatic şi verde, ce aţi păţit?
– Am fumat mai mult, am zis un adevăr pe jumătate, cealaltă jumătate era cam ciudată și evitam să par un vecin problemă.

– Este un fum verde și dacă l-am privit mai atent erau fire groase cât funia de corabie și aveau o culoare galbenă. Cum aşa? că am probleme cu toți clienţii din magazin.

– M-am supărat pe un editor și am ars niște manuscrise, am zis. Povestea era despre ecologie și probabil că de acolo culoarea, am explicat eu fiind dornic să-l ajut să nu-şi piardă clienții din cauza mea.

– Dar de trei zile tot aşa. Te rog să nu mai dai foc la nimic, că sărim naibii în aer, zise el înfuriat aprizându-și o țigară. Cheamă-i la o discuție pe toți editorii și bucătarii și împăcaţi-vă odată.

– Dar îţi spun sincer, ceva nu se leagă în toată povestea asta, continua vecinul afişând o faţă crispată şi totodată nelămurită. Cum apare firul gros de fum galben, toți clienții parcă o iau razna. Îmi cumpără tot ce am în magazin, inclusiv oamenii de la casierie. Îți închipui ce faci?

Eu îmi fumam trabucul liniștit în mansarda care mai rămăsese în picioare. Eram pe o grindă mai groasă și mă uitam la fluviul care se întindea la un kilometru depărtare.

Mai aveam câteva cărți de ars. Nu-l mai auzeam pe vecin ce spunea. Cred că era fericit cu vânzările care creșteau de la un fum la altul. Mi-am amintit că tocmai alesesem o carte în care galbenul era culoarea preferată a unui domn ce avea succes în afaceri. Probabil că era ceva special, de vecinul avea succes în timp ce filele respectivei cărți ardeau înverșunate.

După o jumătate de zi am coborât la cafeneaua armenilor să le arăt și lor că nu pot să mă tund la zero.

–  Bună ziua, le-am spus şi mi-am dat pălăria jos.

– Bună ziua vecine, păi cum rămăsese? Nu ai vorbit cu prietenii că te tunzi de tot?
–  Am încercat. Dar nu e momentul. Ard niște idei și mi-e frică să nu mă rănesc. Aşadar, prefer să stau cu părul lung așa cum e el și să-l înmoi într-o soluție ignifugă. Dă-mi un coniac te rog.

La o masă izolată mă uitam la vecinul de vis a vis, cel care avea magazinul auto. Deasupra la mansardă era lumina aprinsă. Acolo unde stăteam eu. Dar cine era înăuntru? Că nu primisem pe nimeni de ani de zile. Iar cheile erau la mine. Şi vecinul era în magazin, că-l vedeam de aici de la masa armenilor. Ceva nu mergea. Dau coniacul pe gât și ies din cafeneaua armeanului să văd ce se întâmplă la mine în mansardă.

Când să trec strada cu bandă dublă și în regim de autostradă mă opresc la câțiva kilometri de un tanc. Da,un tanc! își permitea să meargă în viteză pe autostradă. Nebuni de legat!

– Dacă aveai viteză mai mare, nu mă striveai sub şenilele astea monstruoase? i-am strigat soldatului care ieșea din turelă. Ce se întâmplă cu voi, soldații? Toată ziua sunteţi pe străzi și vă hliziți cu tunurile și tancurile astea, nu vă ajunge? Acum trebuie să ne încurcați și pe autostradă? Unde vă este generalul?

La auzul cuvântului de grad maxim au ieșit pe o bretea care ducea spre un sat al bătrânilor.

Am ajuns în pragul mansardei unde locuiam, dar nu era nimeni. Cred că am luat-o razna, mi-am spus în timp ce îmi treceam degetele prin părul lung și neclar. Lumina era totuși aprinsă.

Probabil că nu o stinsesem atunci când am coborât la bar, gândeam.

Intru în încăpere și încerc să sting un foc ce mocnea lângă geam. Ardea un colţ de roman de dragoste și credeam că de la el venea lumina aceea. Am vrut să-l salvez, dar ieșea un foc frumos dintre paginile groase și foarte uscate. L-am lăsat să-și facă jocul și să ardă definitiv. Până la urmă am încercat să îl salvez, dar ştiţi cum e, când e uscat arde cu patos.

La un moment dat mă odihneam pe un maldăr de cărți vechi și mă gândeam cum să revin la un nivel al vieţii în care să fiu înţeles ce ceilalți din jurul meu.

Douăzeci de ani izolat și fără televizor mă transformase într-o persoană bizară. Citisem absolut tot ce era în mansardă, mii de cărți, mii de subiecte. Erau personaje care le puteam regăsi în stradă, dar nu voiam să amestec cele două realități paralele, pentru mine cel puțin. Doream ca personajul din carte care trăgea cu tunul într-un cătun aflat la câteva mile distanţă faţă de Paris să nu fie cel real care se plimba pe autostradă, deși la un moment dat când ne-am intersectat soldatul mi-a spus o replică din carte. Ad literam. Eram speriat de transferul de identități și narațiuni ce își pierdeau din forma lor inițială și mă încurcau rău de tot.

A doua zi am coborât la vecinul care vindea piese auto. Acum nu mai vindea nimic, avea magazinul gol și pus la vânzare.

– Ce ai pățit, vecine?

– Nu mai am ce vinde, profesore, mi se adresă el puțin încurajat de privirea mea dătătoare se speranță. Datorită ţie am reuşit să îmi pun deoparte o sumă frumușică. Fumurile tale ademeneau clienții și vindeam fără să fac cel mai mic efort, iar asta ani de zile. Cum să-ţi mulţumesc?

– Nu este nevoie. Oricum le dădeam foc pentru că nu aveam ce să mai fac. Le citisem pe toate, pe unele de câte două- trei ori.

– De ce nu le-ai vândut?

– Nu aveam cum. Am stat izolat douăzeci de ani, iar acum cui să le vând? Sunt din hârtie! O să fiu acuzat de tăierea copacilor și nu vreau probleme.

– Ești ciudat, Profesore!

– Fără televizor atâta vreme m-am îndobitocit. Uite, când am încercat să trec ieri strada, era să fiu linşat de un soldat.

Vecinul își încărcă ultima camionetă cu ce mai rămăsese din atelierul de piese auto şi în salturi de fericire se scălămbăia ca un copil tembel spre o poartă imaginară a fericirii.
Rămas singur și cu un fum groaznic în încăpere mă uitam fix într-un ciob de sticlă ce stătea atârnat de o ramă și ea pe jumătate ruptă.

Îmi treceam mâna prin părul lung și des, format de anii din spate cu migală și trebuință. Am apucat o foarfecă mare care îmi arată un nit ruginit, dar bine fixat între lamele tăioase ai uneltei ce urma să-mi provoace o extirpare, mai mult dorită de ceilalți decât de mine. Părul zăcea pe jos într-o stare de efort inutil.

A fost nevoie doar de un gest scurt să anihilez o perioadă lungă de încordare și meditații asupra tuturor mesajelor cuplate în cărțile ce acum erau doar istorie.

Am prins prezentul de braț și înfășurat într-o haină de gală primită de la prima și ultima persoană care mă iubise, o femeie caldă și iubitoare de cărți, am ieşit din clădirea părăsită de tot ce putea fi mai viu, dar nu înainte de a întoarce capul controlat de ridurile groase ce se formau pe grumaz.

Ce vedeam? Un pas în urma mea, la fel de prăfuit ca drumul deșerturilor africane sau ca un colţ al vieții neatins de vreme.

Încotro amice? Îmi spuneam.

Răspunsul îl primisem instantaneu de la un prag de lemn susținut de o grindă metalică dură ce m-a oprit violent din următorul pas ce mi-l doream făcut.

Cu nasul turtit de duşumeaua scorojită de vreme și cu palmele întinse pe câteva pete de ulei de la piesele auto ce tocmai fusese vândute, am putut deschide doar un ochi, pe cel drept, să pot urma firul de lumină ce ieșea pe gaura cheii.

Am tras de timp doar ştiam ce înseamnă asta și am deschis și celălalt ochi după câteva minute bune. Acum, cu privirea întreagă și ridicat pe jumătate din bălțile uscate de ulei de motor mă apropiasem de geamul care cu greu mai oferea o priveliște exterioară prin florile încastrate de lovituri.

Uşa scârţâia ca de obicei. Am deschis-o și am scuipat tot praful amestecat cu sânge care îl aveam în gură. Folosind și câteva mișcări ale brațului pentru a-mi dezlega nările una faţă de cealaltă, mi-am băgat ușor mâna în buzunar și am prins o carte mică și colorată ce se lăuda cu doar zece pagini.

Aerul de afară se auzea ca urmare a forfotei autostrăzii ce nu contenea să își direcționeze traficul prin slabele linii duble întrerupte de ploile prea dese. Mă zăpăcea și pe mine, deşi, aveam experiența zgomotelor ce le tot auzeam din mansardă.

„Mergi înainte!” Era prima poveste din cartea ce tocmai îmi făcea plăcere să o recitesc. Unde să merg? Mă întrebam aflat în singurătatea vieţii, parcă mai singur ca oricând, probabil și din cauza vântului ce mă ațâța consistent de parcă voia să-mi spună că mersul meu pe afară nu este de mine. Să stau închis în mansarda aceea era tot ce-și doreau fumul străzii și vecinul de la bar. Dar nu mai era timp de pierdut. Foile cărţilor arse se amestecaseră în cenuşa prinsă pe corp ce mă transformase într-un metis veritabil. Zâmbeam. Parcurgem celelalte capitole din cartea ce se încăpățânase să nu ardă împreună cu celelalte idei geniale. „Clipeşte” sau „Spune ceea ce vrei să ai” erau capitole care mă ajutau să trec strada. Eram mai liber ca oricând. Odată traversat pe partea cealaltă a autostrăzii mă vedeam un tip norocos capabil să înțeleg orice furtună care tocmai se anunța deasupra orașului. Ploua torențial și tuna în tonuri care mi se păreau dulci melodii.

Reflexii stau învolburate

Reprezentativ

poezia „Reflexii stau învolburate”

dec,2018

Ce frumos apare vântul
Atunci când fulgul îl străpunge
Doinește-n crengile cu spin
Cu țepii aducând a scrâșnet
Arcuș divin ce plăsmuiește
Un cântec tandru și senin
Ne face semn că ne iubește.

Ce frumos te văd în ceață
Perdea de crengi topite-n ger
Căzute trist pe iarba tare
De nici o urmă n-o dezleagă
Am tras de firele de știr
Și a ieșit un fir de soare
Firav cu formă de martir.

Același chip frumos ți-l cern
Prin ochii limpeziți de ape
Reflexii stau învolburate
În mii de fețe ce le știu
Un zâmbet larg îl iau voit
Ninsori în palme netrucate
Un corp perfect îl vreau ieșit.

nuvela Tatuaje în deșertul fricii

Reprezentativ

Tatuaje în deșertul fricii

Încerc să îmi aduc aminte de numele fetei care săptămâna trecută mi-a zâmbit în timp ce îmi adunam cărțile de pe jos în cafeneaua Eat & Drink de pe bulevardul Unirii.

Acum mintea îmi stă alături pe o bancă în parcul de lângă Arcul de Triumf. Lângă mine un câine din bronz zace nemișcat, încă din fașă se pare că sculptorul respectiv nu a dorit altceva decât un mesaj la nemurire. Mă uit la el și încerc să găsesc cotele pe care s-ar fi putut sprijini lucrarea. Sculptura era perfectă, nu găseam greșeli şi aș fi jurat că e reală dacă lumina zilei nu se retrăgea înspre amurg. Nesigur de aprecierea mea bazată doar pe vizual, mă ridic și mă apropii de bronzul ce se deformase în câine. Dimensiunea e puțin prea mare pentru un câine obișnuit știu asta pentru că am avut un câine din rasa buldog, aceeași formă reprodusă de artistul ce-şi prezenta opera chiar în fața mea.

Exagera însă, pentru că mărimea normală a unui buldog e cel puțin la jumătate, dar voia probabil să scoată în relief răutatea acestui câine atunci când îl arunci în luptele de stradă şi mai ales în bălţile de aburi proveniți din băile nelegiuiților.

Așteptam un telefon de la un prieten pe care îl rugasem să mă anunțe când pot să ajung la el să ridic tabloul unchiului meu.

Tot ce priveam în jurul meu era un imens tablou cu o ramă din împletituri sofisticate. Mă bucuram de natura care își etala fiecare detaliu reprezentat prin frunze și urme de adieri. În jocul umbrelor prinse de copaci regăseam figura fetei din bar care după ce mi-a oferit zâmbetul ei ce dezvelea o parte infimă din dantura perfectă, mă ajutase să-mi culeg cărțile ce acopereau întreaga podea. O vedeam atât de clar că s-a apropiat de mine fără să îmi bruieze uimirea fățișă.

–  Mă bucur să te revăd, m-a întâmpinat ea.

– Și eu sunt bucuros să te revăd și chiar mă gândeam cum aș mai putea să-ți mulțumesc încă o dată pentru gentileţea de care ai dat dovadă în cafenea.
– Nu-ți face griji, am vrut să te ajut mai ales că iubesc cărțile, și când am ocazia le îngrijesc la bibliotecă. Am urmat un curs de legătorie și îmi face o mare bucurie să le salvez coperțile și paginile care au suferit în timp.

În timp ce vorbea cu mine am observat pe umărul ei un tatuaj colorat din care roșul curgea până la ureche. Era un model de scorpion care neavând loc pe umărul ei fără lungime, se termina brusc la lobul urechii de parcă artistul care îndrăznse să-i înţepe trupul, nu găsise altă soluție decât să-l rupă în două.

Intrase și ea în tabloul meu general care cuprindea parcul în întregimea lui iar acum pata de culoare şi elementul surpriză veneau de la această fată.
Părea completă cu desenul pe umăr, dar mai mult cu veninul ce se decolora într-un miros de trandafiri, tatuați și ei mai jos pe coapse.

Brusc mă încerca o nevoie tulburătoare de a-mi face un tatuaj ca să fiu în competiție cu această fată. Simțeam momentul de revoltă și asta în prezenţa unei fete care îndrăznise să se lase pe mâinile unui măcelar cu toate riscurile.
Cunoșteam un băiat priceput care făcuse multe tatuaje și avea clienți din mediile de mai sus din societate. Am alergat pe străzile înguste din Centrul Vechi urmărind bucățile roșii de piatră puțin ieşite dintr-un colț de alee, acolo unde știam că se intră pentru orice tip de tatuaj.

Individul era straniu îmbogățit iar fiecare bucată din pielea sa era amortizată de imagini aztece, chinezeşti și ebraice, multicolore ce se acopereau cu săgeți și majuscule din limbi rare.

Pasiunea sa pentru tatuaje era dusă în spații greu de închipuit pentru că periodic și le schimba prin ștergerea celor vechi cu laser și aplicarea altor povești noi, în ace subțiri care fac rău în epidermă. Când îi strângeai mâna simțeai prin trup suferința ce şi-o plimba prin desenele atent lucrate pe propriul său corp. În exterior părea un tip sociabil, deși erau voci care spuneau că ar fi făcut câteva nelegiuri mai ales în grupurile de hackeri pe care îi considera periculoși pentru societatea care era absorbită de irelevanță.

– Salut, ai timp de mine azi? I-am zis în timp ce ne strângeam mâinile.
–  Depinde de ce anume vrei.

–  Vreau un leu pe umărul stâng în trei culori maxim și cu dinţii ascuţiţi, i-am explicat din ce consta tatuajul pe mare mi-l doream.

O săptămână a durat masacrul, dar a meritat leul în 3D născut pe braţul meu care părea mai important decât propria-mi ființă. Mă domina chiar şi atunci când era acoperit de haine. Nu-i pasa de ceea ce voiam, leul care între timp își căpătase și dreptul la un nume, Legiune, începuse să pună stăpânire pe trupul meu slăbit de luptele ce se purtau prin piele.

Muşcăturile deveneau insuportabile iar rănile ce mi le provoca mă făceau neputincios. Cum să lupt cu leul din mine?

Coama era mai impunătoare decât părul capilar ce-mi intra mereu în față când icneam de durere. Colții leului erau şi ei râvniți de toți ceilalți canini tociți prin muşcăturile incomode.

La cum se înfigeau în pielea robită și prăbușită pe oasele ce mă lăsau la fiecare minutar bătut pe cadran, păreau deja titulari.

Căutam soluții de acomodare cu acest monstru parte din mine. Îi așteptam prietenia și încercam prin ciupituri furate să-i stârnesc pofta de joacă și astfel să mă vadă ca pe un amic. Îi spuneam ce urmează să fac, pe cine vreau să întâlnesc și la fiecare scriitură de braț înțelegeam dacă e bine sau rău. Mă completa mai repede decât îmi imaginasem. În scurt timp devenisem prieteni. Mă inspira felul lui de a ieși prin piele și încercăm în fața oamenilor pe care îi întâlneam să le intru pe sub piele.
– Spune-mi ce vrei dacă dorești să te ajut, îmi spune un individ care vindea muzică la o tarabă prin Romană.

– Păi, nu știu ce vreau, dar pot să vreau ce știu că e bine, i-am răspuns iar el își blocase privirea care refuza să își mişte ochii într-un fel sau altul. Cred că avea probleme de comunicare inclusiv cu el însuși căci avea un tatuaj pe gât, un porc mistreț în 2D, care nu-i dăduse șansa la amiciție intercorporală. Mă simţeam privilegiat și îmi mângâiam brațul ca pe o reușită spirituală. Tremura până la degete şi îşi înfoia coama care curgea prin albastru aproape de cot.

– Nu înţeleg ce vrei și te văd prea rar pe aici. Semn că ești la început de muzici, mă apostrofă individul, domnul Dolby, cum îi spuneam eu.

Nu ascultam decât poveștile cântate de trecătorii prin parc, ce-i drept. În plus știam un cântec şoptit de la fata care mă ajutase la strânsul cărților din cafenea. Nimic important ca să rivalizez cu tipul mușcat de porcul mistreţ.

– Dă-mi și mie notele înalte care dorm pe octave până în zori să le pot asculta fără pauză, am zis sigur pe mine.

– Te referi la colecția de muzici transparente ale leilor africani ce-şi gustă scorpionii la mic dejun?

– Am auzit de ei, da, i-am acceptat eu târgul.

Dimineața dacă soarele bătea mai tare fiind o vară caniculară, atunci leul își trezea răgetul spre geam, moment în care toate desenele din oameni ţipau şi ele ca un acord unanim față de regele tatuajelor cu animale.

Gândul meu era la acea fată de care mă ataşasem intelectual prin pasiunea comună de a atinge măcar cărțile. Simțeam că este o persoană specială pentru mine, asta fusese şi motivul să îmi fac un tatuaj pe braţ.

O căutăm disperat pe străzi să îi spun lucrul ăsta şi să o privesc în ochi în timp ce ea îmi va aproba măcar gestul de a mă fi gândit la ea. Și ea trebuia să aibă un motiv de își făcuse acel tatuaj pe umăr.

Cu toţii avem motive atunci când inserăm cerneală în corp. Cerneala este otravă, nu o putem bea nu ne putem hrăni cu ea nici măcar dacă ar fi ultima poartă de scăpare în viață. Și totuși o folosim să ne ataşăm simboluri pe corp. Leul meu în acest timp se mişca şi mai tare ieșind aproape pe jumătate din braț. Vedeam pe străzi corpuri pline de tatuaje şi fiecare dintre ele ieșeau din brațe, glezne sau piepturi parcă hotărâte să prindă viață în haosul nostru. Mă întrebam cum vom putea conviețui cu aceste clone configurate în desene, dar care au forța să scoată din noi ceea ce noi nu reușim să punem în valoare.

La o trecere de pietoni o văd și pe fata călcând zebra în picioare la fel ca și mine, și din alergare i-am prins brațul pe ultima linie de lângă trotuar.

– Bună ce faci? Am zis pășind în tandem cu ea bordura.

– Ce surpriză, tu ești cel de care vorbește orașul că are un leu, rosti ea prin buzele mari şi foarte roșii.

– E un tatuaj. Dar și tu ai unul.

– Am avut, l-am scos zilele trecute că începuse să muşte oamenii care se apropiau de umărul meu.

Nu i-am mai spus că eu îmi făcusem tatuaj tocmai că îi admirasem scorpionul de pe umăr și îl știam pe de rost, cu tăietură pe jumătate și sângele ce se scurgea spre ureche.

– Dar o să-mi fac un alt tatuaj. M-am hotărât să fie o căprioară, mi-a mărturisit ea.

Am vrut instinctiv să îi spun să nu facă tatuajul ăsta, simțeam că pot să-i fiu un adevărat pericol. Eu voiam altceva de la ea, mă fascinau ochii ei și buzele imense care nu le puteam compara cu nimic din ceea ce văzusem până atunci.

Leul din mine ieșise aproape cu toată coama iar asta era atât de vizibil că lumea mă respecta din frică și se apropiau de mine să mă felicite de evoluția pe care o aveam. Mulţi dintre cei care îmi apăreau în cale nu aveau avantajul meu. Tatuajele lor erau în ultima fază de absorbție nu ieșeau deloc din pielea lor groasă care tindea să se cicatrizeze.
– Nu alege căprioara, i-am spus. O să fi prea expusă în revoltă tatuajelor care se anunță săptămâna viitoare. A sosit momentul ca ele să iasă și să realizeze ceea ce noi nu am reuşit: să ne reprezinte instinctele și temerile. O să fie o luptă dură, iar tu vei suferi prin gingăşia și nevinovăția care-ți vor ieși prin căprioară.

E soare puternic și multă linişte pe străzile pline cu graffiti. Mai vezi câte un tatuaj minuscul pe gleznele fetelor și ușoare ramuri de stejar pe antebraţele băieților. Lumea este împăcată cu ea, s-au spus lucruri urâte, dar tensiunea a trecut iar acum fețele tuturor sunt îndreptate spre gardul care separă animalele de noi.

Au plecat toate tatuajele în pădurile de dincolo de autostradă. Suntem cu toții împietriți în mijlocul marii străzi, neștiind ce să facem acum cu noi când fiarele au fugit în natură. Suntem curați, dar fără judecată. O luăm de la început. Fata care mă ajutase să culeg cărțile de pe jos a plecat şi ea cu ele dincolo de gard. A vrut neapărat să fie căprioară.

Eu stau acum cu ochii mari holbați la sârma ghimpată care e la câțiva metri de mine. O voi folosi ca toţi ceilalţi pe post de ac pentru noile tatuaje. Acum a sosit momentul să ne pună în valoare.

Fără drepturi, înainte!

Reprezentativ

Fără drepturi, înainte!

Pentru foarte mulţi scopul în viaţă este acela de a demonstra părinţilor că tot ceea ce fac este răsplata la volumul de dojeni şi bătăi la cap pe care de copil le accepta fără drept la replică.

Un prieten bun, Claudiu, a încercat toată adolescența, și câțiva ani buni după aceea, să rezolve sarcinile primite de la părinți.

– Senior, ca aşa îmi spunea, mă plictisesc câteodată în problemele care mă zăpăcesc. Trebuie să mă văd cu ai mei şi întotdeauna trebuie să le povestesc ce am făcut, dacă am făcut una alta. Tu ai probleme de genul ăsta?

– Nu, i-am răspuns sec.

– Lasă gluma, și spune-mi cum te descurci în situația când primești sarcini de la taică-tău şi te simţi încorsetat să le îndeplinești.

– Tata e mai mult ocupat cu munca şi nu mă văd des cu el, I-am răspuns scurt la întrebare.
Știam foarte bine ce vrea Claudiu să îmi spună doar eram prieteni vechi din copilărie. Îl vedeam deseori agitat, îi vedeam mușchii feţei încordându-se după ce își termina convorbirile telefonice cu părinții lui. Tatăl lui era inginer constructor și se descurcă bine în businessul imobiliar. Un tip masiv, impunător cu un simţ al umorului şters rareori îl vedeam zâmbind. M-am dus odată pe un șantier de al lui împreună cu Claudiu și l-am văzut cum își organiza oamenii. Era un conducător pragmatic care vorbea puțin, dar concret de ceilalți, lăsa impresia că toţi din jurul lui nu aveau ce comenta. Trăgeam cu ochiul la Claudiu și îi vedeam pe față o pată severă de stimă pentru tatăl său amestecată cu o frică de a încerca vreodată să-l contrazică și implicit să-l dezamăgească. Când spunea cuiva să facă un anumit lucru i se vedea suverană vena pe gât cum pompa sânge fierbinte în mișcări convulsive. Era dur iar ochii îi luceau probabil şi de la furia ce și-o anticipa în cazul în care nu era ascultat. Claudiu era în stare să urmeze drumul în viață doar pentru că aşa i se spunea şi în mod special cum îi spunea tatăl său.

– Hai să mergem, am zis cu ochii pe telefonul mobil. Aveam câteva mesaje de la alţi doi amici cu care trebuia să ne întâlnim.

Primăvara ce tocmai se instalase îmi mirosea a proaspăt, a flori renăscute cu vânt ușor prin frunzele nicidecum verzi.

Oamenii își făceau loc prin mulțimile de ei formate de mă întrebam în acea mișcare browniană cum de mai reușesc să iasă întregi.

– O cafea și un pateu cu brânză vă rog, am cerut unei chelneriţe drăguțe. Eram în barul din colțul străzii care ducea la muzeul de istorie. La prima oră din dimineaţa de regulă eram printre primii clienți, dar în ziua accea totul era aglomerat inclusiv pe cer unde avioanele zburau ca la paradă. Mă uitam pe geam încrețindu-mi fruntea cât să prind și partea de sus de lângă ramă. Avioanele niște airbusuri gigantice se alimentau în zbor neavând parcă timpul necesar să facă escale speciale pentru asta.

Am intrat pe câteva site-uri să văd dacă se întâmplă ceva în oraș, dar nimic neobișnuit nu mi se afișa pe display. Era o știre că într-un oraş din Calcutta era o manifestație a profanilor cu milioane de participanţi, dar o găseam de nivel mediu la ce potențial social avea India. La noi o astfel de ieșire în strada ar stârni zâmbetul unui indian și oricum nu cred nici acum că putem să definim familia într-un mod clar şi onest.

Ochii îmi erau obosiți de atâta privit în sus la spectacolul ce dura de mai bine de trei ore. Barul era plin acum cu fel și fel de oameni care discutau despre acest subiect.

– Tu ce părere ai despre familia ta? Mă întreba un tip firav care nu știu cum a îndrăznit să-mi pună întrebarea de slab ce era. Îmi era teamă la ce-i răspund să nu cumva să-i provoc vreo traumă.

– Te referi la ce se întâmplă în aer? Am zis să mă asigur că întrebarea lui este clară.

– Mă refer la ce iureș e în stradă, n-ai observat și tu că situația a luat-o razna?

Îmi cobor privirea care era prinsă de aripile avioanelor ce se pierdeau prin loopinguri făcute cu mare dexteritate. Ca să manevreze astfel de avioane, piloţii au nevoie de echipamente speciale iar avioanele erau colorate astfel că noi cei de jos să le vedem doar aripile. Păreau niște păsări fără corp.

Într-adevăr tipul slab din bar avea dreptate, era un haos generalizat în stradă. Încercam să citesc pancartele pe care le afișau manifestanții. Nu reușeam prin ochelarii obturaţi de aburii cafelei și am ieșit degrabă în stradă să mă alătur mulțimii. Doctorii de lângă mine își cereau dreptul la malpraxis, spuneau în cor că nu au vrut să devină medici, dar au fost obligaţi de părinţii lor care erau medici necunoscuți în oraș care și ei la rândul lor erau copii de medici care fusese pe frontul primului război mondial și le murise în brațe aproape toți răniții veniți din linia a doua. Şi eu am un unchi medic stomatolog, dar e un profesionist. Știu foarte bine că e apreciat în cartier, dar a pornit de jos a învățat mult nu a avut un sprijin serios din partea părinților lui care erau modești și nu puteau să-l ajute financiar. Unul de lângă mine zicea că e medic diagnostician și nu reușea să separe viața personală îmbuibată cu petreceri și multe călătorii, cu cea profesională în care era tentat să dea speranțe deșarte tuturor pacienților. Toţi din mulțime erau îmbrăcați în culori diferite iar doctorii purtau salopete de instalatori sanitari, parcă voiau să transmită un mesaj la libertatea de a alege ceva. Mi-am făcut loc în mulțime și m-am apropiat de un grup de femei și bărbați îmbrăcați în negru. Am îndoit de umeri să-mi ducă privirea pe bucățile mari de carton pe care erau scrise lozinci scurte de genul ” Ai carte, ai parte, dar n-ai dreptate!”.

Strigau cât le dădeau voie plămânii care-și pufăiau intermitent rotocoale de fum iar gurile pe lângă această demonstrație se lamentau de nivelul slab al educaţiei. Hainele bărbaţilor erau rupte-n coate, dovadă a nepreţuirii imaginii de dascăl sau în alte cazuri o imagine a târârii pe coate pe sub ușile claselor ca fugă din fața elevilor supraevaluați. Firele de ață erau inegale în hainele rupte de trudă și de eforturi inutile făcute în fața tinerilor care se revoltau și ei pentru recuperarea orelor pierdute, fiind prezenți în stradă.

Înaintam în grupul de oameni care îngroşau rândurile spre ieșirea din oraș iar dinspre alte orașe veneau alții. Toți erau victimele neputinţei lor de a alege ceea ce voiau să facă în propria lor viață, arătau acum ca o barcă plină de pești morți ce apăsau greu pe vâslele, şi ele greoaie. Înecul tuturor se manifesta acum într-o eliberare mult așteptată. Pancartele erau certificatele lor la viață. Fiecare își exprima pe hârtie tot răul făcut pacienților, elevilor, clienților și societății în anii greu de recesiune prelungită.

Nepotriviți, legați în meserii forțate în care talentul și dorința erau forme de neacceptat, manifestanţii se întreceau în strigări inegale, dar foarte sonore.

Am sărit pe celălalt trotuar unde muzicanții separau prin instrumentele expuse zona manifestanților de cea a trecătorilor. Muzicile erau bruiate de sunetele scoase de oamenii de ordine care râdeau întruna și mormăiau, spunând că lucrurile odată pornite nu vor mai putea fi oprite decât printr-o ploaie de stele.

– Ce credeți? Am întrebat un tânăr polițist călare pe un cal. Se termină azi?

– Nu e posibil. Ultima oară a durat un an, noroc cu noaptea perseidelor când un meteorit mai mic nu a putut fi oprit şi a căzut la vreo 30 de kilometri distanță. Pagubă mare!, spuse el dând ușor din cap în semn de compasiune.

– Au murit mulţi? Am întrebat curios și vădit afectat de ceea ce bănuiam că se întâmplase.

– Nici unul, zise.

– Cum aşa? mă miram eu.

– Dimpotrivă, s-au deșteptat toți proștii, spunea polițistul trăgând intens de căpăstrul care agita foarte tare armăsarul. Brusc noi cei din poliție, plus armata care venise și ea, nu am mai putut face față masei de oameni care ieșeau de niciunde. Nici la vot n-am văzut așa ceva. Erau toți locuitorii planetei în stradă. Parcă erau și mai mulţi decât credeam noi că ar putea fi, zis el cu degetul pe trăgaci şi îndreptând pistolul spre mine.

Speriat de glumă proastă pe care o făcea reprezentantul ordinii publice, m-am aplecat la nivelul bocancilor lui, pe care și-i ținea mândru în scările șeii. Nu glumea deloc. Am apucat să lipesc palma de asfaltul încins de soare și am rupt-o la fugă spre un gang între două blocuri comuniste. Călărețul polițist alerga după mine să mă prindă, probabil că eram un bun exemplu de bravură polițienească dacă mă prindea și mă arata gloatei.

Eram năucit de situație și nu înţelegeam ce făcusem de l-am întărâtat atât de mult pe individ. Făcea oare și el parte dintre frustații la modă, în care tatăl și el polițist în sat îi ordonase acest job ca o prelungire a tradiției în familie, că nu? și bunicul lui fusese impiegat la haltă iar în pozele sale atârnate pe peretele din bucătăria de vară, iar tresele și le vopsea mereu să pară un milițian de frunte.

Fugeam acum înfricoșat de ce poate urma, dezarmat de situația în care mă aflam și imobilizat în plină stradă de diletantismul bolnav al polițistului.

Am văzut în stânga străzii o clădire de birouri și am intrat agitat scoțând din țâțâni ușa rotativă de la intrare.

– Bună ziua, am zis cu un ton liniștit să nu par un fugar.

– Bună ziua, mi-a răspuns sec o domnișoară din spatele ghişeului. Ce doriți?

– Un bilet de avion pentru Bruxelles, vă rog, am zis şi în acelaşi timp îmi priveam ceasul care arată orele 16.00.

Domnişoară avea ochii negri și purta o bluză galbenă care contrasta perfect cu părul ei negru din fir gros. S-a uitat pentru prima dată în ochii mei și m-a întrebat:

– Sunteţi singur? Avem o ofertă pentru cupluri.

Reducere la bilet și în plus veţi sta la clasa business.

– Sunt singur, și mă grăbesc. Dă-mi te rog biletul ăla afurisit, am strigat eu speriat de sunetul sirenelor ce apropiau mașinile de poliţie de imobilul în care mă aflam.

– Domnule, dacă nu sunteţi respectuos o să chem paza, a replicat ea și s-a ridicat de pe scaun să pară mai convingătoare. Cred că avea peste un metru optzeci. Era înaltă și slabă și nu mai părea acum drăguță cum o văzusem la început. Vorbea cu un „r” înfundat iar încruntătura frunții mi-o arată ca pe o persoană urâtă.

– Scuze, n-am vrut să sune așa, dar mă grăbesc și în plus am nevoie la o baie, am argumentat eu gestul forțat pe care îl făcusem.

După câteva secunde bune mi-a înmânat un bilet dus-întors la Bruges.

– V-am cerut un bilet la Bruxelles și numai dus, i-am zis.

– Trebuia să îmi spuneți înainte să-l tipăresc acum va trebui să plătiți o taxă de retipărire, nu e vina mea, e vina dumneavoastră, a replicat domnișoara care se înroşise la față, dar nu am ştiut dacă de furie sau din cauza vreunui complex de inferioritate.

Mă uitat când la ea când la ușă și așteptam să pun mâna odată pe biletul acela nesuferit să plec odată din mocirla în care se bălăceanu toți neîmpliniţii soartei.

Lucrurile erau cu josul în sus, invențiile care ne făceau viața mai ușoară erau acum adevărate arme letale în mâinile tuturor. Fiecare dintre ei făcea ceea ce nu trebuia să facă, aveau responsabilităţi în domenii pe care le urau și mai mult le încurcau prin gândurile și dorințele din copilărie. Medicii operau cu nostalgia ingineriei în construcții, învățătorii se chinuiau să predea cursanților cu gândul la pomicultură iar piloții se sprijineau de manetele de zbor și cântau la vioară însoţitoarelor de bord.

Trauma neputinței de a-ți fi propriu decident se transformase într-o eroare socială în care sufereau cu toții. Cei care prestau servicii erau proprii lor reclamanți. Se reclamă orice că și cum de acolo se începea totul. Se ajunsese și la crime asupra criminalilor. Adică toți criminalii ucideau iar ei la rândul lor erau ucișii. Se trăia într-o societate fără ucigași declaraţi, pentru că judecătorii veneau din orfelinate.

Zburam și era prima dată după o zi de coşmar când mă gândeam la ceva curat. Până atunci mă gândisem numai la propria protecție în fața tuturor. Acum aveam o sticlă de apă în mână şi priveam prin hublou la şirurile lungi de oameni mărunți și nesiguri care strigau în cor ceea ce strigam noi copii pe câmpurile de joacă: avion cu motor ia-mă și pe mine-n zbor să devin aviator.

Ce bizarerie! Gândeam eu. Asta ar mai lipsi, să zburăm pe mâinile unor astfel de ratați.
Avionul se clătina serios într-un gol de aer care se făcea din ce în ce mai mare. Ne apropiam de gloată care striga din ce în ce mai tare, iar pilotul nostru într-adevăr se lovise de o vioară pe care tocmai voia să o acordeze.

M-am dus repede la cabina pilotului și l-am atenționat că dacă începe să cânte va fi ca toţi ceilalţi şi nu vom scăpa nici unul cu viață. S-a uitat la mine mirat, dar și înțelegător și mi-a spus:

– Staţi liniștit domnule, trecem și de rolul ăsta. Nu e nici primul şi ni cinici ultimul. Luaţi loc vă rog în avion că ne vom redresa, mi-a spus bătându-mă ușor pe umăr.

M-am întors spre locul meu timp în care pilotul, un tip robust cu mustață și foarte drăguţ în uniformă să îmi zice:

– Ştiţi cumva să cântații la vioară? E cadoul meu pentru un nepot și nu știu cum să îi explic dacă funcționează. Eu toată viaţa mi-am dorit să devin pilot și nu am făcut nimic altceva. Iar acum când am nevoie să cunosc şi ceea ce apropiații mei au nevoie, nu mai pot face nimic. Vă văd un om care călătorești mult. Cu ce vă ocupați? M-a întrebat pilotul.

Blocat în apropierea cabinei, mă gândeam la ce anume mă pricep. Ai mei nu m-au forțat să fac nimic, m-au lăsat să îmi aleg singur drumul, să fac ce-mi place. Și am ales să fiu scenarist. În paralel am scris şi nuvele, versuri pentru anumiți cântăreți de muzică ușoară. Asta mi-a plăcut. Pilotul chiar are noroc cu mine că mă pricep foarte bine la vioară.

– Sunt cântăreț, i-am spus eu.

– Interesant, la ce cântați? A întrebat el surprins de ceea ce îi spuneam.

– La violoncel și vioară.

Pilotul a zâmbit mulţumit de cele întâmplate. Privirea lui degaja un aer complotist şi nu ştiam ce voia de la mine. Eram speriat de mişcările haotice ale avionului care nu contenea să se apropie cu repeziciune de pământ.

– Ştiu, zise pilotul, pentru că eu am încercat şi văd că am reuşit, să te am lângă mine în ultimul meu drum spre unicul nepot. Polițistul pe care l-ai întâlnit e un prieten bun de-al meu, iar Clara, domnişoara de la agenția de bilete e sora mea. Te-au văzut cu tocul de vioară la subsuoară încă din mijlocul manifestanților și am hotărât şi aici sper să îmi ierţi îndrăzneala, ca tu să îl salvezi pe nepotul meu care așteaptă vioara ca un ultim cadou înainte de finalul sau tragic. Să reții că e o vioară scumpă pe care şi-o doreşte de multă vreme.

– Nu înțeleg de ce eu? Am zis epuizat de ceea ce se întâmpla cu mine. Şi despre ce final vorbiţi?

– Nepotul în vârstă de 16 ani, are o boală incurabilă, din nefericire medicul diagnostician i-a dat săptămâna trecută doar două luni de trăit. Am fost împreună cu nepotul meu la un concert de-al tău și întâmplarea a făcut ca tu să poți să fi cu mine aici în acest zbor, bineînţeles cu concursul prietenilor mei. Sunt profesioniști, altfel nu reușeam.

Am luat vioara în mâini şi am acordat-o pentru nepotul care aștepta undeva acest semn de mulțumire.

Zborul a fost liniștit iar eu pentru prima dată am reuşit să ațipesc în avion. Toate au un început, nu-i așa?

Avionul se redresase în zbor şi îşi urma cursul normal pe croaziera. Mă uitam din când în când la ce se afla sub norii gri care atingeau cuminţi aeronava şi vedeam doar case, munţi şi ici colo câte un grup mărunt de oameni care acopereau zonele agricole din ţară. Ieşeam din graniţele virtuale ale Banatului, cu mintea obosită de presiuni şi idei care mai de care mai ireale.

– Doriţi ceva de băut? Am auzit glasul suav al stewardesei.

– Da, un gin vă rog cu multă gheaţă, am cerut eu şi privirile noastre au căzut una peste cealaltă la mii de metri altitudine ca într-un joc de montaigne ruse.

Şi acum după mulţi ani ne amintim amândoi clipa când ne-am cunoscut. Am scris de curând un scenariu pentru un film german, un amic m-a ajutat să-l prezint la un festival, iar Gilda, soţia mea, fosta însoţitoare de bord, m-a încurajat să îl termin până în sărbătorile de iarna pentru a avea succesul dorit. A avut până la urmă dreptate, în noaptea de Anul Nou a avut prezentarea oficială a filmului în baza scenariului scris de mine. Filmul a fost aplaudat minute în șir fapt ce m-a făcut să trec cu greu peste emoţiile evidente, ba mai mult, Gilda mi-a şters o lacrimă care se maltrata singura să cadă pe obraz. Am recunoscut în sală toţi manifestanţii care îşi cereau drepturile cu ceva vreme în urmă, iar acum erau zâmbitori şi aplaudau un film care avea ca subiect greva foamei făcută de un grup de adolescenţi hăituiţi de bunici.

Până la urmă nu a mai fost nevoie de ajutorul Gildei, pentru ca lacrimile au început să cadă singure pe ambii obraji mulţumiţi de căldura lor ireală şi oricum îşi găseau singure drumul spre gură.

În Poisedon se vând iubiri

Reprezentativ


Tu Toamnă, prietena mea dragă
Ce faci culorile prin frunze
Să-mi fie artă de trăit,
Redai pe lemne și alei
Portretele de corbi
Cu aripi verzi
Și ciocuri ferme de grăit.
Te-ai retras să lași o iarnă
Să vină-n grabă cu ninsori
Cu reni și cai trăgând de sănii
Și oamenii lipiți de buze
În Poisedon se vând iubiri
La masa caldă-n cozonaci
Ciorapii groși atârnă grași
De daruri prinse cu arici
Ca focul sobei să ne scuze.
Dar tu minune de sezon
Cum reușești să ne aduci
Grupați în haite de iubiți
Să scoți lumini din ochii slabi
Plăcerile ne sunt mai vii
Cu fulgi din gheață ghemuiți
Ne faci să prindem tot în palme
Atâtea mâini să-mbrățișăm
Prieteni și vecini ieșiți
La porțile din lemn de brad
Arcadele din becuri mii
Ne dau în piept plăceri mai calme.

Uluitoarea dragoste- carte de poezii- Autor. Mili Dumitru

Reprezentativ

Acum și în Librăria Eminescu , Cartea de poezii Uluitoarea dragoste

https://www.librariaeminescu.ro/ro/isbn/606-8956-56-5/Mili-Dumitru__Uluitoarea-dragoste.html?fbclid=IwAR1Q-EA7RdWDH6kj616b_2Bed4UUxPf5HJ1JuYMwC0DZNy4ukofZDN6o8YQ

Alegeri repetitive

Tot pe tine te-aș culege
De-ar fi s-aleg femeia vieții
Că nu știu altă formă-n viață
Ce poate să mă ducă-n basme
În vise mă proclami ca rege
Să uit de tot, spaima tristeții.

În tine m-aș încrede noaptea
Doar tu să-mi legi perdelele
Dantele fine curgătoare
La geam să vină doar tenorii
Prin cânt la nori să țină partea
Ca să ne strângem stelele.

Nici gândul c-aș putea vreodată
Să trec prin parcuri fără tine
Cu buzele uscate-n vânturi
Sau izolat în mici vâlcele
Nu cred că aș dori vreodată
Să fii doar umbră pentru mine.

PATRULATER CU PROȘTI

PATRULATER CU PROȘTI- nuvela

Autor: Mili Dumitru

Ianuarie,2019

     Goneam înspre ușă, propulsat de un pantof negru din piele întoarsă. Era al șefului meu.
– Ţi-am spus să trimiți scrisoarea cât mai repede, îmi urlă el în restul de ureche ce mai rămăsese fără ţiuituri.

– Am înţeles şefu’, am spus eu cu palmele lipite de geamul biroului său şi cu ochii ficşi în privirea colegilor din încăperea alăturată. Perplecşi şi pironiţi pe unde îi apucase zgomotul ieşit de la şef, mă priveau şi se întrebau, probabil, cărei vină mă supuneam de primeam atunci corecţiile prea bine ştiute şi probate de câţiva dintre ei. Domnul Tănase, era şeful meu, un tip înspre patruzeci de ani, înalt cât Turnul Eiffel ce stătea lipit într-un afiş pe un perete în stânga biroului său. Mereu când intram în biroul lui îmi trecea prin minte să-l compar pe individ cu turnul francez, pozat în bucata imensă de carton gros, foarte viu colorată şi de-o calitate excelentă. Era un peisaj parizian tras corect într-o fotografie premiată, ce-o primise de la un client de-al firmei, un francez destul de abil în lingușeli și în minimizarea scămoșelii hainelor umerilor slabi. Dealtfel, câştigase imediat după câteva zile un contract nesperat de bun. Pe Pierre, așa îl cheamă, îl văzusem prea des în ultima lună, să nu cred și alte intervenții de altă natură. Îl știam prins într-o idilă cu o colegă, Ramona, colega ce-și făcea din slujba pe care o terfelea, un scop unic de aventură.

Scrisoarea cu pricina era încă în buzunarul meu, șifonată și nedeschisă. Nu obișnuiam să îmi bag nasul în treburile altora, dar se întâmpla un lucru ciudat ce îmi stingherea somnul liniștit de până atunci. Ramona era prinsă într-un patrulater amoros în care şi eu făceam eschive flexate de multe ori să nu mă văd în raza francezului și a șefului. Da, și el era una din laturile geometriei noastre construite în jurul femeii blonde, înaltă, cu ochii verzi și parfumul de lămâiţă ce mereu și-l împreuna ostentativ pe piele. Fiecare dintre noi,  cei implicaţi în iubirea Ramonei, aveam un rol clar distribuit în patimile femeii. Şefu, ştia să plătească biletele la cinema, teatru și arareori la operetă. Francezul, un ogar de soi cu un dezvoltat simţ al pedanteriei, o ducea pe tripla noastră efuziune în restaurantele mai șic din capitală. Eu, singurul care lungeam vorbele până înspre poezie și apoi direct în chiromanţie amoroasă, reușeam să fiu în preajma Ramonei din postura mea de bărbat valabil în tură de noapte cu sarcini precise de jinduitor.

Dau pe gât restul de suc de mere verzi și deschid scrisoarea. Nu înainte de a mă asigura că nimeni și nimic nu mă împiedică s-o fac. În cafeneaua din colțul străzii se întâlnesc și acum toţi colegii din birourile de avocatură ce stau grupate în Blocul Global. De data asta, îmi bate inima ceva mai tare, mai ales că infracțiunea ce urmează s-o fac îmi riscă jobul. Voi aţi deschis vreodată un plic personal al șefului vostru? Mă îndoiesc, cel puţin, că e posibil să o faci fără trac. Plicul mirosea groaznic a parfum prost ales. Adresa era din oraş. Ramona tocmai se mutase în cartierul respectiv. Semnătura domnului Tănase se voia artistică în josul paginii aproape de limita cantului de hârtie. Câteva pete de un parfum prețios se arătau meschin în text, printre cuvintele găunoase ce se doreau declaraţii de dragoste. Râdeam. Ce puteam să fac? Unii cu scrisul alţii cu acţiunea. Dacă mă ura, sau ştia despre noi? Eu și Ramona. Era imposibil, m-ar fi azvârlit în stradă. Dar francezul? Dacă îi spusese Ramona de mine!? Posibil, dar francezii acceptă astfel de jocuri, mai mult decât snobul de șef care se crede suveran pe orice situație din afara biroului așa cum se simte la negocieri. Cea mai câștigată era femeia. Ruptă în trei bucăți, fericită în variațiuni și neîndoios de neliniștită. Asta își dorea, să fie în centrul tuturor.

Am rupt scrisoarea, nu înainte de a scrie alte rânduri, așa cum le credeam eu de cuviință.

Draga mea,


Serile cu tine sunt prea dinamice pentru ritmul meu. Ştiu că sună ciudat, dar trebuia să îţi spun că relaţia noastră e un fel de zbor fără aripi ( aici am ezitat, știind că şefu’ nu poate să scrie nici o rimă)… Şi am închis mai mult oficial scrisoarea ca să nu bat prea mult câmpii. Am semnat ( o copie ordinară a mâzgăliturii domnului Tanase) cu numele mic, Petrică.

**
Mă jucam periculos și inconștient la ce represalii puteau apărea. Aveam un plan și pentru francez, dar așteptam reacția femeii și a şefului.

Am aruncat plicul în fanta ruginită a cutiei poștale din cartierul în care stăteam, că nu cumva să fiu văzut de vreun coleg rătăcit prin zona mea de confort.

Începutul de zi la serviciu era marcat întotdeauna de o cafea mare făcută la ibric, însoțită de o țigară, două. Restul nu mai conta. Dacă se întâmplă ca în prima parte a zilei să fiu sustras din acest obicei cu vreo altă problemă, sunt distrus. Contează mai mult să mă simt bine eu însumi cu gândurile și plăcerile trase prin piele și arome, decât problemele firmei. Nu mai cred în firma unde lucrez, ce pare din ce în ce mai îndestulată, fiind una dintre acelea ce-și atârnă corpurile în ațe. Mi-a arătat în ultima vreme că este o familie odioasă în stare de a abandona propriul copil, adoptat ce-i drept, fiind doar o chestiune de timp. La orice zâmbet mai prostesc ești judecat de șefi și adus în sălile de ședințe în care ţi se aruncă în față fel și fel de povești motivaționale, industriale și formale. E drept, că la început le gustam orbeşte şi îmi plăcea acel gust odios ejectat printre dosarele proceselor pe rol. Îmi dădeau satisfacția remunerării ca mijloc penibil de abrutizare. În timp, tuturor celor așezați la masa consiliului le vedeam nasturii de la cămășile scrobite cum se deschid singuri și se închid doar dacă le promiteam convingător, creșteri de încasări, acumulări, clienți mulțumiți și procese de succes. Trebuia să zâmbesc în timp ce răguşeam statistici. Hoți, pungași şi femei divorțate erau subiectele care umpleau zilele de lucru, iar Ramona era singura mea pasiune injectată în orele de muncă şi după program. Dacă nu era ea, probabil mă simțeam ca un jucător de poker fără miza.

–  Să ştiţi că am distribuit-o, i-am zis şefului a doua zi.

– Ce? mă întreba nedumerit cu ochii lipiţi de ochelari, căutând în continuare o pagină de hârtie ce părea foarte importantă.

– Scrisoarea.

– Aha, m-ai ajutat într-o problemă personală.

– Cu plăcere, am spus.

– A sunat?

–  Cine şefu’?

– Soţia mea, că doar aşa procedează după ce-i trimit mesaje pasionale. În felul ăsta ne împăcăm.

– Scrisoarea era pentru dumneaei?

– De ce întrebi? Ştiu, ne consideri de modă veche!? Noi şi acum ne şicanam cu scrisori şi declaraţii de dragoste, zise el întorcând scaunul brusc spre geamul lat cât peretele. De acolo, de la etajul douăzeci, privea satisfăcut oraşul prins haotic în mii de blocuri şi presărat cu fel şi fel de reclame agăţate şi ele haotic de stâlpi şi poduri.

Simţeam un nod în gât, destul de înecăcios şi probabil greu de stăpânit, că n-am mai aşteptat şi am ieşit din birou, dând din cap, fără să pot fi în stare să articulez vreun cuvânt.

Ce urma? Un scenariu îl aveam în cap, dar mi se părea prea dur. Cum, să fiu linşat!? Şefu poate înţelege greşeala mea adolescentina, ce naiba. Ramona din capătul celălalt al încăperii îmi lansa priviri calde cu subînţeles ce se prăvăleau pe linia de zece metri care ne despărţea. I-am răspuns şi eu cu un surâs nefiresc ce oricum nu-l remarca decât aşa cum voia ea. Iau haina şi dispar din spaţiul prea sufocant pentru mine în acel moment. Eram în plină stradă, buimac şi fără rezerve de idei care să mă scoată din încurcătură. La douăzeci şi trei de ani mă vedeam ars de un eveniment insolit şi destul de perfid creat. Patrulaterul părea un triunghi franco-român cu şanse mari de închidere. Nu credeam că mai am forţa să îl privesc pe şefu în față, iar asta însemna să părăsesc firma. Ramona rămânea în acest scenariu pe mâinile fine ale francezului.

**

Frig, atât în stradă cât şi în trupul ce cu greu mi-l îmbrăcasem, el fugitivo. Respect pentru visurile greoaie şi seci care îţi fac nopţile un calvar în special după consumul prelungit de alcool. Un vis salvator îşi făcuse loc în seara precedentă, apărând ca o idee de evadare din problema ce mă frământa. Cu toată capacitatea mea de simulare şi de iniţiere a unor momente prin care distrăgeam atenţia celorlalţi pentru a-mi atinge propriu meu scop, aşteptam acum lângă cutia poştală acea maşină care trebuia să ajungă să ridice corespondenţa. Mintea mi se relaxa încet după care lansa impulsuri intense spre inima, mesaj de lobotimie pentru prostia pe care o făcusem.

În sfârşit, apare după colţ şi maşina poștală, aşa cum o ştiam încă din copilărie, un van roşu cu uşile ruginite pe alocuri, iar la volan era nea Cornel, chiar vecinul părinţilor mei.

– Să trăiţi, am spus spăsit de cele ce urma să fie.

– Ce faci tinere aici, aştepţi un plic? zâmbi el.

– Da, vreau să-ţi spun că am nevoie de un plic din cutie. L-am scris pentru iubita mea şi ne-am despărţit, aşa că nu mai trebuie să ajungă la ea. În plus, nea Cornel, m-a înşelat…

– Hai, măi, treci peste astea. Aşa e inima tânără, tumultoasă. Dar dacă vrei ţi-l dau, să nu suferi mai mult de  atât. Ce fac ai tăi?

– Săru-mâna, sunt bine cu toţii, am zis bucuros la culme de situaţie.

Am luat plicul din teancul multicolor de scrisori ce curgeau din cutia poştală, identificat repede după mirosul puternic de parfum de plante uscate. Strâns tare în pumn, plicul îşi ceda şi ultima virgulă contrafăcută ce o lasasem pe hârtie sub semnătura falsă a lui Petrică.

**

Aşteptam să îmi savurez cafeaua la ibric alături de Ramona, iar pe francez să-l înfrunt cavalereşte cu o discuţie concretă. Triunghiul trebuia redus la două puncte. Eu şi Ramona.

La birou privirile noastre se rezumau la scurte ocheade prinse într-un limbaj inedit înţeles doar de noi doi. Când privirea îi curgea fluid în podea, asta însemna o întâlnire imediat după pauză, iar dacă privirea rămânea dreaptă în mişcări ferme către geam era clar că în acea seară ieşeam pe undeva. Lăsam totul la aprecierea ei, orice timp stabilit pentru a-l petrece împreună era în grija ei. Eu funcţionam doar ca un tânăr de multe ori alogen în triunghiul format, dar cu sarcini clare de frenezie prin serile tumultoase petrecute cu Ramona. Dacă francezul ar fi stat cu noi în birou îl dibuiam mai repede în stil şi emfază. El, însă, venea la două trei zile dintr-un birou alăturat, şi asta doar ca să participe la şedinţele săptămânale.

Mă uit înspre geamul biroului d-lui Tanase şi îl remarc în picioare, agitând braţele înspre un tip imaginar. Vorbea la telefon şi nu prea era de abordat în acele momente. Să fi fost oare cauza provocată de lipsa scrisorii pentru soţie ca mesaj de împăcare cu aceasta? Nu îmi băteam capul prea tare. Situaţia cu şefu’ o rezolvasem întrucâtva, restul ce urma, se transfigura în mersul normal şi neprevăzut al sorţii.

Privirea Ramonei îi rămăsese fixa pe un geam întredeschis semn că după amiaza aceea era cu mine.

Du-te repede la colţ după program, şi cumpără două bilete la filmul pe care voia să-l vadă. Am aşteptat-o zece minute în faţa sălii, lucru ce m-a ajutat în privinţa francezului. Imi stabileam tactica de dialog în parametrii fermi și convingători. Alături de o doamnă şi doi copii, acesta se lipise de un rând de oameni ce aşteptau să cumpere popcorn. M-am uitat la el, el la mine, după care ne-am schimbat privirile din ochi în semn de armistiţiu. Ce căutam eu acolo cu Ramona şi ce făcea el în altă poveste pe care eu n-o ştiam?

La câteva secunde, Ramona îşi face prezenţa simţită în zonă, şi înainte de a ajunge la mine aleargă spre francez.

S-a uitam la mine într-un gest formal, şi i-a sărit în braţe doamnei francezului.

Îmbrăţişările multiple, zâmbete şi implicarea copilului în acel joc emoţional se transformaseră brusc pentru mine într-un moment de reclame de început de film. Aşezat pe un scaun ce aparţinea unei cofetarii din apropiere, îmi destupam urechile ce încercau să audă chemările Ramonei şi mă gândeam la nimicuri despre patrulatere, triunghiuri şi puncte șa pentru autodeterminare. Schiţa mea conţinea un grafic ce mă doream unic în sistemul meu cartezian, eu şi Ramona.

–  El este Remus, a spus Ramona celor doi amorezi de lângă noi. Ea este sora mea…

Nu a mai contat nimic după aceea. Până la finalul serii, moment în care alături de un pahar de whisky, concluzionam etapele trecute în ultimele luni, am fost un personaj jovial, crescendo în râsete şi în aprecierile făcute celorlalţi. Să devii un punct sigur eliminând şi laturile adverse, era pentru mine un sentiment clar de reuşită. Ecuaţia era rezolvată.

**

     Trei luni trecuseră până la promovarea Ramonei ca şef de departament financiar. Eram în subordinea ei. Soarta se zgâia la mine, astfel că nici nu mă dădea afară din colectiv nici nu mă promova ca şef. Mă lasa prizonier în spaţiul strâmt pe care îl cerusem la un moment dat de unde nu mai puteam să fac paşi decât în pătratul încăperii. Ce era în afara biroului nu conta prea mult. Orele le petreceam la birou, cu Ramona şi colegii. Acolo puteam să judec integral valoarea sorţii mele. Mă uit la geamul biroului Ramonei care îmi face un semn discret ca să mă apropii de ea.

Intru, şi sunt poftit să iau loc pe scaun.

– Ce faci azi? mă întreabă.

Privirea ei era direct înspre mine, iar limbajul nostru ascuns ce-l foloseam în astfel de momente nu mă ajuta pentru a-i intui gestul.

– Mai nimic, am spus.

– Te rog să îmi pui scrisoarea asta la poştă.

Un parfum delicat ascundea cuvintele ei ce mi le doream ştiute. Eram oripilat de repetiţia gestului ce se trasnforma într-un laitmotiv. Mă aflam într-o pauză emoţională cu Ramona de când fusese promovată, şi nu din cauza mea, dar nu detaliez. Aşadar, plec din birou, neputând refuza punerea unui plic în cutia poştală, doar era în drumul meu spre casă. Să-l deschid? Imediat, mintea mă lumina cu un scenariu prostesc ce îl ştiam de la dl Tanase. Aprob propriul meu gest de curiozitate şi o deschid. Hârtia albă avea inserţii aurii şi era scrisă în engleză. Citesc repede cele câteva rânduri şi mă aşez pe bordura uscată şi arsă de soarele ce bătea întruna de câteva zile. Era un răspuns de negare al Ramonei la detaşarea ei în alt oraş, o altă firmă cu pretenţii. Ce însemna asta? Că va trebui să plece? Rămas singur între două curiozităţi şi neaparţinând niciuneia dintre linii, mă simţeam un punct rebel şi sufocat de propriile temeri.

După două zile de repaos o sun pe Ramona, dar nu mi-a răspuns. Era în tren, în drum spre altă companie cu aceleaşi targeturi apăsătoare.